Accesorii

 

Moda e făcută din lucruri pline de judecată și care corespund unor legi generale de bun-simț, dar și dintr-o mulțime de capricii.

„Accesoriile”, în jurnalele de modă într-o expresie foarte vagă,  sunt „micile amănunte care întregesc ținuta vestimentară : pantofii, poșeta, cordoanele și centurașele, podoabele de tot felul, clipsuri și mărgeluțe, broșe și brățări, umbrela, bretelele, ciorapii, curelușele de ceas și altele” . 

În afara asortării pantofilor la vestimentație din punct de vedere estetic trebuie avută în vedere și utilitatea lor. De exemplu pantofii cu toc înalt și foarte ascuțit impun o frumoasă atitudine, aproape silește corpul să stea drept într-un mod frumos (fiindcă se poate sta drept-vertical foarte urât) și dau pasului o anumită alură. Utilizarea lor trebuie limitată sau chiar eliminată datorită consecințelor, de la neplăceri trecătoare până la efecte nefaste (pot apărea boli de picioare la anumite persoane predispuse). Tocul „cui” purtat câțiva kilometri prin magazine, pe străzi, prin săli de cursuri, în mașină, la birou, în autobuz etc. nu predispune la sociabilitate. Fetele care au apelat și la pantofi mai comozi sunt mai volubile, mai sociabile, mai prezente, mai atente, mai vesele, mai îmbujorate. Deci tocurile „cui” se folosesc la ocazii speciale și limitate în timp, când ele pot fi purtate cu eleganță, adică cu degajare și fără chin. 

Există însă și tendința logică tot mai accentuată de a armoniza, mănușa, geanta, cordonul și pantofii, tendință care merge spre armonia simplă a adevăratei eleganțe. În aceste limite pare logică și fantezia în tratarea fiecărui detaliu și care face ca o mănușă să fie mai lungă sau mai scurtă, care împodobește cordonul cu niște ciucurași și care pune poșetei un mâner mai deosebit.

O broșă sau o brățară poate fi o podoabă dacă este discretă și se armonizează cu restul. E salutară tentința de a înlocui cu materiale cinstite, cu lemn, metal nenobil, ceramică etc. penibilele imitații de „aur” și „diamante” de tot felul. Bijuteriile de aur și argint, rubinele autentice și smaraldele autentice se purtau uneori ca pe un cec la vedere, ca pe un semn de bogăție și „prosperitate”. Ele erau valori economice solide și stabile. „Bijuteria” nu era neapărat o bijuterie. Eleganța de azi nu mai încearcă să mai mintă, dar nici să epateze în mod grotesc. Bijuteria eleganței este în primul rând o podoabă estetică, de fantezie și o dovadă de gust (există desigur și „fantezii” fără gust) . 

Mai există în modă și legitima cerere de a evita excesele florale și aproape interdicția de a nu pune floare pe floare. 

„Ai flori pe rochie, nu le mai pune pe geantă. Ai flori pe cap, nu le mai pune pe ciorapi” zice Edmonde Charles-Roux în cartea sa. Principiu cât se poate de simplu și cuminte, care în baza plusului de sobrietate masculin, acționează cu deosebire la bărbați. Ba, la bărbați principiul acționează și mai aspru. De exemplu, ceasul-cronometru mare cât o ceapă, cu treizeci de limbi și foarte tehnologizat, purtat ca o podoabă seamănă cu deșteptătorul atârnat de gât. Foarte asemănătoare trebuie să fie și tendința de a transforma verigheta, simplu semn al căsătoriei, într-un fel de „ghiul” greu, în care se mai fixează și niște „pietre”. 

Umbrela și batista nu prea pun vreo problemă, utilitatea lor fiind mai mult decât evidentă. Eleganța lor se vădește mai ales în modul de întrebuințare. E neelegant să izbești oamenii deschizând umbrela, e neelegant să agăți cu umbrela proprie alte umbrele și e neelegant s-o porți în așa fel încât apa să curgă alături, peste însoțitor. E profund neelegant să folosești batista zgomotos sau sau folosești prea des fără motiv și în mod evident. 

Observând mai bine „accesoriile” putem concluziona că de fapt „capriciile” zburdă numai în grupul limitat al raționalului. 

În măsura în care moda vrea să fie elegantă, iar eleganța înseamnă raportul just între om și împrejurare, nici nu se poate să fie altfel. Raportul just înseamnă raportul logic dintre om și timpul său.