Anatole France spunea că omul nu e original. În problemele esenţiale aproape nimic nu s-a schimbat. Atâta vreme cât omul va dormi orizontal – afirma el – şi nu vertical sau pieziş – spaţial să zicem, nu putem vorbi de progres şi originalitate. Se vede bine unde bătea bătrânul înţelept. Dar de ce s-ar culca omul vertical, poziţie în care evident odihnă nu poate fi, atâta vreme cât culcatul la orizontal îl satisface deplin. Căci dacă în domenii mai îndepărtate de necesar, omul îşi poate permite jocul infantil al originalităţii de dragul originalităţii, în domeniul trebuinţelor practice, originalitatea nu mai e un criteriu. Criteriul sunt necesităţile practice. Dincolo de o fantezie sau alta, ne îmbrăcăm ca să ne îmbrăcăm şi mai apoi ca să fim frumoşi, în funcţie de aceasta. În estetica cotidianului un criteriu esenţial este criteriul utilităţii.
De ce am păstrat în garderobă invenţia de o sută şi ceva de ani a lordului Raglan? Pentru bunul motiv că ea răspundea cel mai bine necesităţii de mişcare, de activitate, de muncă a epocii noastre. Mai bine decât foarte eleganta pelerină, decât mantia şi aşa mai departe. Şi de ce am schimba „raglanul” şi cu ce să-l schimbăm? Cu o haină care să se încheie la spate? Cu una lungă şi fără guler? La ce-ar folosi?
În jurul acestui arsenal de mijloace, oarecum fixe şi destul de limitat, acţionează moda. Ea nu va răsturna niciodată raţiunea utilitară a veşmântului. Vă rog să n-aveţi încredere în costumele bărbăteşti cu multe buzunărele, cu multe şliţuri, cu ajur de piele neagră la guler, la buzunare şi pe oriunde se mai poate. Nu vă lăsaţi influenţaţi de micuţul lăutar care a înlocuit dungile pantalonilor cu nişte duble cute. Nici într-un caz şi nici în celălalt nu e vorba de modă, ci de gust prost. Să priviţi cu toată rezerva împerecherea hainei din (să-i zicem) piele, a tovarăşei dumnealui, care îi dă un aer de gingaşă motociclistă, cu rochia „fantezi”, verde, cu multe floricele şi la care dânsa poartă „bijuuri” de sticlă şi un fular de mătăsică cu fir de „aur”. S-o privim cu toată rezerva pentru că la cele „n” utilizări ale veşmântului, în condiţiile vieţii moderne, moda dă câte o singură soluţie bună pentru fiecare utilizare posibilă. Veşmântul este util într-un fel dimineaţa, în fabrică sau la birou, şi este util cu totul altfel dup-masă la plimbare, sau seara la operă. Purtăm raglanul, pe care-l păstrăm de o sută şi ceva de ani, fiindcă nu am găsit între timp ceva mai folositor şi mai practic. Purtăm în acelaşi timp cravata, care nu „serveşte practic”, dar pe care o păstrăm de patru sute de ani fiindcă este utilă ca podoabă. Şi iată de ce haina de motociclist e tot atât de elegantă într-un restaurant, pe cât e de elegantă o salopetă la operă sau fracul la uzină.
Pentru că acesta este prin excelenţă „capitolul cu chipuri”, vă mai propun să priviţi portretele stimatelor „doamne ale timpului de altădată”. Ele nu izbutesc să ne facă să râdem. Pentru ele putem avea cel mult un zâmbet plin de nostalgii. Pentru că ele sunt elegante. Eleganţa lor e desuetă, vine din altă vreme, dar este eleganţă şi rămâne eleganţă (într-un fel) şi pentru noi. Pentru că ele folosesc ceea ce moda le pune la îndemână în limitele logicii ei, cu măsură, cu discreţie şi (încă o dată) cu foarte mult bun simţ.
Moda trebuie să fie „ţinută”, atitudine, în ritm cu viaţa întreagă, neapărat în ritmul vieţii, dar în limitele a ceea ce fără îndoială este şi va fi eternul bun-simţ omenesc.
Dan Bihoreanu
„Mersi! Pardon! Scuzaţi!”
