Moda în pasul timpului

Evident că „moda” astfel înţeleasă este mai mult decât grija pentru corectitudinea costumului, a gestului, a atitudinii, pentru „conformarea cu obiceiul, cu norma general admisă”. Ea devine astfel o parte din ceea ce se numeşte „ţinută” şi este un „stil”. Şi moda numai aşa poate fi înţeleasă. Utilizăm curent adjectivul modern (consemnat prima oară prin 1361) şi substantivul modă (foarte vechi şi el: în 1672, ziarul Le Mercur galant avea deja o „cronică de modă”) care vor să însemne, în sens propriu, „în curent cu timpul” nostru, la zi, la curent (atâta tot). Există „coafuri moderne” şi „pantofi moderni”, „culori moderne” şi „ţesături moderne”. Oricât ar părea de ciudat, există şi „siluete moderne” şi „alură modernă” şi chiar „feţe moderne” cu toate accesoriile necesare: „ochi moderni”, „sprâncene moderne”, „gură modernă”, „nas modern” etc.

Să aibă „moda” o putere magică, până într-atât de mare, încât să transforme oamenii, să-i facă să semene unii cu alţii dacă sunt contemporani şi – invers – să se deosebească o dată cu anii? Sau legile naturii acţionează şi ele, mai ales în ultima vreme, cu viteză sporită, în „ritmuri moderne”? Fiindcă fenomenul există. Cavalerii Evului Mediu, pe care ni-i închipuim (greşit), prin optica lui Walter Scott, ca pe nişte uriaşi, sunt în realitate nişte oameni scunzi, aşa cum ne dovedesc sutele şi miile de armuri păstrate până astăzi prin muzee. Nici un tânăr din generaţia 1970 n-ar putea intra în armura lui Roland sau Ivanhoe, pentru că armurile „eroilor” nu l-ar încăpea. Minunea a săvârşit-o un fenomen care în ţara noastră se cheamă „creşterea taliei medii cu aproape 10 centimetri” şi care îşi are originea în îmbunătăţirea alimentaţiei, a condiţiilor de locuit, în practicarea sportului, în veşmintele noastre mai aerate şi în mişcarea în aer liber.

Statura de uriaş a lui Ivanhoe e o creaţie a „modei” de astăzi.
Corpul poartă veşmintele, dar şi ele îl modelează într-un anumit fel. Aceşti factori, atât de diferiţi în timp contribuie la elaborarea „tipului fizic ideal” al epocii, de care toată lumea doreşte să se apropie. Frumoasele romantice aveau un gât de lebădă, lung şi subţire; un profil desenat în nimic, aerian; trăsături abia bănuite; ochi mari, adânci; păr bogat şi greu.

Binenţeles că existau şi la 1840 femei cu gât scurt, ca şi femei mai puţin înger şi mai puţin albastre pe vremea Marlenei Dietrich. Ele formau chiar marea majoritate a femeilor. Dar căutând să le ajute a se apropia cât mai mult de idealul de frumuseţe al timpului, moda sublinia anumite detalii, încerca să estompeze altele, adăuga volănaşe şi „cocuri” false, punea la încercare măiestria croitorilor. Cosmetica, mai veche decât s-ar putea crede, încerca şi ea să dea o mână de ajutor. Doamna de Pompadur avea o faţă marcat roză, iar doamna de Malibran un ten „ivoire”. Tot idealurile epocii, izvorâte din condiţii mai puţin ideale, impuneau tipul sportiv sau casnic, splin-ul sau optimismul. În perioada supremă de înflorire a burgheziei, prin jurul anului 1900, „idealul” căuta în jurul omului bine hrănit, „trăit bine”. Frumuseţea femeilor era elaborată după normele pe care le utilizăm noi astăzi când târguim orătănii. O femeie frumoasă trebuia să fie „plină”, „rotundă”, „durdulie”, deci aproape obeză, vag congestionată (semn de sănătate), „în putere”, „puterea” fiind aspectul aproape haiducesc. Jupân Dumitrache ar considera toate manechinele contemporane şi celebre ale caselor de modă internaţionale, fără osebire, drept „nişte alea, nişte sărăcii”. „Distinsa paloare” a lui Rică, băiat „subţire”, slăbuţ, nu putea fi pentru el decât semnul lipsei, al nehrănirii. Eleganţa este de la epocă la epocă riguroasă sau neglijentă, simplitatea este şi ea austeră sau … mai puţin simplă.

Urmărirea unui aceluiaşi tip ideal şi deci, tendinţa de unificare pe care o exercita moda, este extrem de veche. S-ar putea vorbi de ea încă de la egipteni şi greci. „Canoanele” lor estetice, pe care le urmăreau artiştii timpului în pictură şi în sculptură şi al căror echilibru senin ne uimeşte şi azi, reflectau şi răspundeau unui ideal al „modei” timpului, erau repere de „modernitate” pentru Nefertiti sau Penelopa. Dar chiar formele „moderne” de răspândire a „modei” sunt foarte vechi. Încă pe vremea lui Herric al IV-lea se trimiteau în toată Europa „les poupees de France”, „păpuşile de Franţa”, îmbrăcate după ultima modă de la curtea franceză sau din saloanele pariziene şi care provocau justificate discuţii şi „griji” mondene în oraşele italiene şi germane, la curţile nordice ori în Spania. Unul din primele jurnale de modă apare în 1796 şi se numeşte „Jurnalul doamnelor şi modei” („Journal des Dames et des Modes”). Iar la 1770 domnul Dartigalongue „croitor la Paris” încearcă să lanseze „confecţiile” – „haine de gata, pentru toate măsurile şi încă în plus la modă” – e adevărat că fără succesul pe care-l are astăzi, spre anii noştri, industria de îmbrăcăminte.

Tot atât de vechi sunt însă şi tendinţele de personalizare. Temperamentul, preferinţele şi gusturile, gradul de cultură şi educaţie se trădează în alegerea veşmintelor, au tendinţe să „personalizeze” cel mai obişnuit costum, fie el şi o uniformă. Aici nuanţele sunt ca totdeauna când ajungem la individ, infinite. Şi tot în această zonă apar şi „extravaganţele”, care sunt şi ele, vai, categorii istorice. Căci Baudelaire, care se arăta atât de definitiv în susţinerea simplităţii, ne-ar apare azi ca o culme a tendinţei de a epata, ca un model negativ de stridenţă vestimentară, alături de care cei mai ciudaţi ai noştri „tineri moderni” ar face o nevinovată figură. E greu să ieşi afară din timpul hărăzit ţie. Dar e relativ uşor ca faţă de timpul tău să păstrezi linia decenţei, care e totdeauna linia echilibrată a mijlocului. Atunci când „se poartă” haine scurte există la unii tendinţa de a le purta foarte scurte sau, ceea ce e mult mai grav, prea scurte. Pe lângă tendinţa de a nu „asculta” de modă, care nu e de recomandat, există cealaltă şi mai puţin recomandabilă, de a fi „şi mai modern”. Ca tot ce se leagă de politeţe, modern înseamnă modern: „şi mai modern” nu există.

Totdeauna eleganţa adevărată a fost discretă şi totdeauna un costum prea „nou”, chiar bine croit şi modern, a fost neelegant. Eleganţa adevărată a adoptat moda, alegând cu discernământ tendinţa medie şi „personalizând-o”. Şi niciodată adevărata eleganţă nu a însemnat maimuţăreală. Moda e făcută (capătă adică o expresie standard) de către nişte specialişti, care însă ca orice creatori au dreptul să greşească sau (chiar) să încerce să greşească. Adeseori în spatele unuia sau altuia dintre curente, într-o tendinţă sau alta, există cel puţin umbra unor interese străine de „modă”. Dreptul creatorilor e să încerce şi al nostru să judecăm cu discernământ, cu grijă pentru noi, şi cu eleganţă.