Despre personalitate, de reținut!

•  „Orgoliul, un caracter urât sau lipsa de bun-simț sunt cele trei izvoare ale proastelor maniere. Fără vreunul din aceste defecte nici un om nu se va purta prost din lipsă de experiență sau din lipsa a ceea ce se cheamă, în limba proștilor, cunoașterea lumii” ( Swift : „Tratat asupra bunelor maniere și a bunei educații” ) 

• Oamenii care par a nu vedea în jurul lor alte ființe vii în afara celor câțiva prieteni întru totul asemănători lor, trebuie evitați. Ei sunt cu siguranță nepoliticoși și chiar agresiv nepoliticoși. Atitudinea lor trădează un egoism în forme grave și deci lipsa oricărui „efort de politețe”. 

• Sublinierea, scoaterea în prim-plan - mereu și cu ostențație - a propriei persoane este un atentat împotriva altor persoane care ne înconjoară. Feriți-vă de omul care își începe toate propozițiile cu „eu”. Dar gândiți-vă la acest lucru și atunci când vorbiți dumneavoastră. 

• Necesitatea de a-ți manifesta personalitatea poate fi satisfăcută în cadrul celei mai riguroase politeți. Oamenii civilizați procedează totdeauna în consecință. 

• Elementul de echilibru în toate cazurile rămâne demnitatea. Adevărata politețe pune demnitatea în centrul preocupărilor sale. 

• A-ți apăra demnitatea, în orice împrejurare, este o grijă firească. Încercați însă să înțelegeți că forma cea mai eficace de a-ți păstra demnitatea este o consecventă atenție acordată demnității celorlalți. 

• Un om cu personalitate puternică nu simte nevoia să arate în exterior că e puternic. Demonstrațiile de forță (în orice domeniu) le fac numai cei slabi. Încruntații, încrâncenații, oamenii reci sau „răi” sunt totdeauna victime ale unor complexe de inferioritate. Un om într-adevăr puternic și care își cunoaște forța e atent și se controlează (fiindcă are ce controla). Oamenii nestăpâniți sunt oameni lipsiți de forță interioară. 

• O personalitate puternică este întotdeauna originală. Dar este originală fără efort, în manifestările ei cele mai obișnuite. 

• Originalitatea nu este totdeauna o calitate. A umbla în mâini sau a-ți vopsi părul „indigo” nu înseamnă desigur a proceda la fel cu toți oamenii. Dar o asemenea „originalitate” este foarte ieftină și de un gust foarte îndoielnic. Nu vă lăsați indus în eroare, atunci când „originalități” de aceeași calitate se manifestă pe alte planuri, indiferent care ar fi ele. 

• Încercați să vă „deosebiți” printr-o acțiune utilă dumneavoastră și altora. Încercați să vă „distingeți”, să fiți „original” într-un domeniu în care originalitatea cere unefort real și util. Iată într-adevăr o acțiune meritorie, dar care e ceva mai dificilă și care cere calități autentice. 

• Încercarea de a te impune prin brutalitate nu oferă niciodată altceva decât o soluție foarte provizorie. În orice moment brutalitatea poate fi anulată de o brutalitate mai mare. 

• Pretențiile de originalitate bazate pe încălcarea politeții, pe dorința de a scandaliza sunt cea mai ieftină formă a „originalității” . Ele sunt manifestări ale disprețului față de oameni sau o dovadă a neputinței de a fi politicos. Atenție, și într-un caz și în celălalt! Oricine are dreptul și datoria să vă răspundă cu aceeași monedă. 

• Disprețul, lipsa de interes pentru cei din jur, aerul de superioritate, manifestările de vanitate se plasează singure în afara politeții. Ele pot fi confundate cu „eleganța” și „distincția” numai la un nivel foarte scăzut, la mahalaua societății, și numai de către parveniți, de către „prostcrescuți” cronici sau de către proști, pur și simplu. 

• Nimeni nu poate cere, în numele politeții, interzicerea râsului, a bunei dispoziții, a veseliei sau cordialității, care nu sunt (aproape) niciodată deplasate între buni prieteni. Dar afișarea „naturaleții”, a unui caracter „deschis” care maschează de cele mai multe ori lipsa de grijă pentru cei din jur sau „lenea” de a te purta manierat, se trădează repede ca o gravă nepolitețe. Adevărata „naturalețe”, sinceritatea etc. nu suferă cu nimic urmând drumul politeții, dimpotrivă. 

• Brutalitatea duce însă la ruptură, manifestată printr-un eventual răspuns (la fel de brutal și meritat) sau prin refuzul de a discuta, adică, întotdeauna, la o rupere a „contractului de politețe”. Brutalitaea nu este neapărat fizică și se poate manifesta pe toate planurile, dar rezultatul este întotdeauna același. 

• În toate cazurile, în numele oricui ar fi făptuit și oricât ar fi de frumos teoretizat „refuzul de politețe” nu poate fi decât o nepolitețe, o bădărănie. 

• Politețea adevărată implică întotdeauna curtuoazia, care poate deveni în unele cazuri cordialitate, dar „naturalețea” nepoliticoasă, „bădărănia jovială” sunt numai maimuțăreli ale cordialității, surogate ale ei. 

• Politețea adevărată se nuanțează în funcție de nenumărate criterii de ierarhie socială, inclusiv administrativă. Ea cere, după caz, mai mult respect sau o oarecare doză de bunăvoință. 

• Respectul politicos nu degenerează însă nici în formalitate seacă și nici în ligușire. După cum bunăvoința nu se poate transforma în „amabilitate” de suprafață sau în „slăbiciune” protectoare fără a deveni nepoliticoasă.