Idei primare şi migăleli

Puiandri de măr

A fost odată pe o coastă de deal nişte puiandri de măr. Nu se ştie cum au răsărit ei într-un răd, dar de când au apărut pe lume au fost tare necăjiţi. Erau amărâţi că nu trăiau şi ei printre alţi pomi ca şi ei într-o curte de om gospodar sau într-o livadă frumoasă unde să fie îngrijiţi. Parcă ştiau ei că sunt de soi, dar se simţeau tare slăbiţi şi fără vlagă, mai-mai să-i doboare vântul când bătea mai tare şi se temeau că nici roade n-or să dea când o veni vremea. Păi cum să nu simtă aşa când erau uscaţi şi-nţeleniţi, iar scaieţii îi împresurau de nu puteau respira. Ba, mai mult, anul trecut iepurii le-au ros coaja.

            Şi se jeleau ei tare că i-a lăsat Dumnezeu de izbelişte şi fără ajutor. Dar totuşi nu şi-au pierdut cumpătul, s-au îmbărbătat unul pe altul şi şi-au pus nădejdea în Dumnezeu să le trimită ajutor ca să reziste la vitregii. Şi i-a auzit.

            Iată că jos în vale satul se pregătea de hramul Sfintei Marii. Mătuşa Catinca l-a trimis pe moş Mitrea să aducă lut ca să lipească prispa casei şi s-o văruiască. Şi-a luat moşul uneltele şi pe nepoata Smaranda şi s-a pornit la drum. Lutăria era tocmai în vârful dealului. Grele păreau bătrâneţile pe aşezătură, dară la deal păreau şi mai grele. Aşa că urcau încetişor şi mai făceau şi câte un popas. Au urcat ei ce-au urcat ş-ar fi vrut să-şi mai odihnească oasele într-un loc ce părea mai aşezat, dar era un răd plin de scaieţi şi buruieni şi nu le-a plăcut, aşa c-au ocolit şi s-au încumetat mai departe. Cum apucaseră ei să urce cu avânt şi fără popas s-a întâmplat de Smaranda a scăpat găleata din mână de s-a dus de-a rostogolul la vale până s-a oprit în rădul acela aşezat. Atunci, de nevoie a trebuit să le placă rădul ca să caute găleata. Şi tot căutând, moş Mitrea a văzut puiandrii cei viteji de măr, că doar era meşter iscusit la pomi şi avea ochiul format. S-a gândit la livada lui de-acasă şi i s-a înmuiat inima când i-a văzut pe merişorii aceia chinuiţi şi vitregiţi. A lăsat baltă lutul şi prispa şi s-a apucat cu Smaranda de treabă. A început mai întâi să-i elibereze şi să-i răcorească îndepărtând din jurul lor tot ce îi înăbuşea. După aceea a răscolit pământul la rădăcină ca să crească în voie şi să poată să absoarbă apă pe săturate. Apoi cu greu, dar cu stăruinţă a adus apă de la şipotea mai din vale de unde se adăpau vitele la cireadă. De nădejde a fost atunci Smaranda cu găleata ei. Au muncit moş Mitrea şi Smaranda olecuţă, dar i-a ostoit niţel pe bieţii merişori. S-au întors acasă istoviţi şi fără lutul pentru prispă. I-a bodogănit mătuşa Catinca o vreme, dar până la urmă i-a trecut. Bine, nici pe ea nu au lăsat-o de izbelişte că până la hram au reuşit să aducă din deal şi lutul cel trebuincios, de şi-a rezolvat mătuşa şi prispa ca toate gospodinele. Din când în când moş Mitrea mai urca dealul să vadă cum se descurcă puiandrii cei de măr. Când a venit timpul le-a curăţat şi îngrijit coroana, i-a mai udat niţel, aşa că în primăvara următoare pe rămurelele lor au explodat câteva floricele. Ce s-a mai bucurat moş Mitrea şi parcă chiar a mai întinerit de când tot urcă dealul la merişori.

            Puiandrii cei de măr au devenit pomişori vânjoşi, iar mai apoi nişte meri viguroşi care fac mere mari, frumoase şi gustoase ce potolesc setea şi foamea celor care se odihnesc şi se adăpostesc la umbra lor. Ei sunt acum mulţumiţi că-şi îndeplinesc menirea şi Îi sunt recunoscători Lui Dumnezeu că le-a trimis în ajutor pe moş Mitrea.

Gina Loredana Meluţă

1 august 2011