Materiale pentru îmbrăcăminte

Materialele utilizate la realizarea produselor de îmbrăcăminte se împart în următoarele grupe:

     #    Materiale de bază

     #    Materiale auxiliare

Materialele de bază folosite la obţinerea îmbrăcămintei constituie faţa produsului. Ele se pot clasifica astfel:

• După modul lor de obţinere, sunt:

1. ţesături – obţinute prin întrepătrunderea ortogonală, după o anumită regulă, a două sisteme de fire, urzeala şi bătătura;
2. tricoturi – obţinute prin buclarea succesivă sau simultană, după o anumită regulă, a unuia sau a mai multor fire ce se transformă în ochiuri înlănţuite şi dispuse în rânduri şi şiruri;
3. neţesute – obţinute prin coaserea-tricotarea unui strat de fibre ce poate lua forma de foaie;
4. înlocuitori de piele – obţinuţi prin depunerea unei pelicule subţiri de material plastic flexibil pe un suport textil ce poate fi ţesătură, tricot sau văl; 
5. piei – obţinute prin conservarea şi tăbăcirea învelişului exterior al animalelor sacrificate şi jupuite, sub formă de piei cu blană şi piei fără blană flexibile;

• După destinaţia îmbrăcămintei, materialele sunt pentru:

             ~  îmbrăcăminte uzuală;

             ~  îmbrăcăminte de sport;

             ~  îmbrăcăminte de protecţie;

             ~  îmbrăcăminte cu destinaţie specială (de ocazie, de semnificaţie);

• După fineţe, sunt:

             ~  groase;

             ~  medii;

             ~  subţiri;

• După compoziţia fibroasă, sunt:

             ~  din fibre naturale:

                      - vegetale - bumbac, in, cânepă, iută, ramia etc.;

                      - animale - lână, mohair, caşmir, păr de cămilă, mătase etc.;

                      - minerale - azbest etc.;

             ~  din fibre chimice:

                      - artificiale - viscoză, celofibră, acetat,, cupro etc.;

                      - sintetice – PA(relon), PE(terom), spandex, PAN(melana) etc.;

             ~  din amestecuri de fibre:

                      - amestecuri de fibre naturale;

                      - amestecuri de fibre chimice;

                      - amestecuri de fibre naturale cu fibre chimice.

Materialele auxiliare sunt utilizate la producerea vestimentaţiei în funcţie de materialele de bază. Acestea sunt:

• căptuşeli;
• întărituri;
• furnituri;
• garnituri.

***

Identificarea fibrelor textile

prin proba de ardere

Este o metodă de analiză rapidă şi simplă, care permite o informare orientativă asupra naturii fibrei. Nu este însă suficient de precisă în cazul analizei amestecurilor de fibre având două-trei componente.

Materialele necesare efectuării probei sunt:

    - creuzet de porţelan în care se face arderea fibrelor;

    - cleşte sau pensete de prins fibrele;

    - bec de gaz de laborator sau chibrit.

Proba de ardere se execută în felul următor: se ia un mănunchi de fibre care se răsucesc uşor; se prinde unul din capete cu o pensetă, iar celălalt capăt se introduce în flacăra produsă de un chibrit. Dacă trebuie analizată ţesătura, se scot câteva fire de urzeală şi de bătătură şi se supun separat arderii.

Identificarea naturii fibrelor se face urmărind comportarea fibrelor în timpul arderii, mirosul degajat şi cenuşa rezultată.

Fibrele textile se comportă la proba de ardere în felul următor:

    - fibrele naturale vegetale ard repede, dau o cenuşă uşoară şi un miros de hârtie arsă;

    - fibrele de provenienţă animală ard numai în acea parte care se află în flacără, dau un miros de unghie arsă, mai pronunţat la lână şi ceva mai puţin pronunţat la mătase şi lasă cenuşa sub forma unei gămălii sfărâmicioase;

    - fibrele de viscoză ard foarte repede, dau un miros de hârtie arsă, iar la capătul fibrei arse rămâne foarte puţină cenuşă alburie;

    - fibrele de acetat se sting repede când nu ard cu flacără, dând în timpul arderii un miros iute şi o cenuşă tare, sticloasă, de culoare bordo-închis;

    - fibrele poliamidice (nailon, perlon, relon) ard greu, numai în flacără; după ce s-au topit într-o masă brună sticloasă, la scoaterea din flacără se sting şi topitura formează bule care plesnesc; dau un miros caracteristic de ţelină sau piridină;

    - fibrele poliesterice (terom, terilenă, tergal) nu se aprind decât greu în flacără; după ce s-au topit , contractându-se, dau un miros nespecific;

    - fibrele poliacrilice (melana, nitron) se topesc, formând o gămălie brună, apoi iau foc cu fum negru, cu miros neplăcut.

Când este necesară o determinare precisă, se va folosi metoda microscopică sau metoda de analiză cu reactivi.