lore gina: Din „codurile de politețe” ale altor popoare

China

Tradițiile politeții chinezești sunt milenare. Foarte de timpuriu, o morală constituită în sistem religios a făcut din politețe un ritual. „Poruncile” lui Confucius sunt reguli de „cod de politețe” amestecate ciudat cu preceptele morale ale unei religii. „Ajută pe omul care cade!” sau „Dacă nu te înțelegi cu cineva, nu țipa ci discută conform rațiunii” sunt două din ultimile porunci. Primele sună :

1. „Hainele trebuie să fie curate și purtate în mod corect” ;

2. „Încheiați-vă decent la nasturi” ;

3. „Acoperământul de cap trebuie pus urmând un unghi convenabil” ;

4. „Încălțările trebuie legate cu grijă” ;

5. „Trebuie să mănânci într-un mod rațional și cu moderație” ;

6. „Nu risipi orezul” ;

7. „Casa și camerele trebuie ținute în ordine” ;

8. „Nu întrerepe oamenii când vorbesc” etc.

„Politețea chinezească” despre care se vorbește, nu este însă aceasta, ci politețea mandarinilor, politețea Chinei feudale imperiale, reglementată în amănunte de un ceremonial complicat, plin de invenții ciudate care uluiau pe european. Cele mai neînsemnate gesturi cotidiene deveneau ritual și se executau cu savante inutilități despre care vorbeau pe zeci de pagini tratate foarte serioase. Pentru salut și pentru spălat, pentru mers pe stradă și pentru trecerea unui pod, se construia o adevărată filosofie care încerca să dea sens și să explice încâlcite tradiții, trecute de la generație la generație, din ce în ce mai încărcate. Primirea oaspeților, chiar în casele mai umile, devenea și ea un ceremonial, o manifestare de protocol.

Este ușor de înțeles de ce această „politețe” n-a rezistat marilor schimbări revoluționare care au zguduit China. Dar e tot atât de limpede de ce aceste tradiții milenare au făcut din poporul chinez un popor sensibil la manifestările de politețe. Politețea chineză cere foarte multă modestie personală și o atenție deosebită față de străini. A fi modest înseamnă a șterge în public orice urmă de manifestare a preocupărilor personale, a ascunde sub discreția cea mai completă orice probleme intime ale tale și ale celorlalți. În relațiile dintre ei, oamenii trebuie să fie cât se poate de binevoitori, să arate concret dorința de a ajuta, de a fi de folos. Cea mai directă expresie a politeții este grija de „a nu pierde fața” , care se traduce într-o conversație prin zâmbetul obligatoriu al oricărui chinez politicos, indiferent despre ce se discută. O asemenea logică poate pare câteodată ciudată, atunci când, de exemplu, tema discuției e departe de a fi veselă, dar chinezul crede că a zâmbi înseamnă a ajuta celuilalt să se simtă bine, în largul său, să nu se necăjească.

Se știe că în China semnificația culorilor este alta decât la noi și că albul e culoare de doliu, pe când negrul exprimă bucuria. Sub semnul discreției, e cu totul necunoscut sărutatul mâinii sau mersul la braț (considerate oarecum indecente). Mai degrabă sobri, chinezii nu cunosc tradiția „ospețelor”, care își au un echivalent în „luarea ceaiului” (nimic însă în comun cu „ceremonia ceaiului” de la japonezi). În sfera politeții intră exclusiv reglementarea relațiilor curente dintre oameni, marcate, în afară de modestie și discreție, de către un exemplar spirit de echitate și cinste.

Germania

În manifestările sale cele mai diverse, politețea germană este o politețe a corectitudinii. Politicos înseamnă a proceda nu atât cu bunăvoință sau entuziasm, cât mai ales a proceda „Korrekt”, în conformitate cu uzanțele, care reglementează cu minuție fiecare situație posibilă. De la germani am împrumutat și noi, ca și francezii de altfel, reglementarea strictă a „priorității” pe stradă, în locurile publice, în diferitele împrejurări concrete ale vieții orășenești. Pe stradă, „în doi”, „locul de onoare” e la dreapta, „în trei” la mijloc ș.a.m.d. . Aceeași reglementare strictă caracterizează raporturile ierarhice, al căror respect este o problemă de conduită, „bună-creștere”, intrând și ele deci, obligatoriu, în codul de politețe.

Dar codul german devine brusc tandru, uman și înduioșător, până la dulcegărie, atunci când e vorba de viața de familie. Sărbătorile prilejuite de evenimentele vieții familiare și sărbătorile de iarnă, cu o străveche tradiție în Germania, sunt prilejul unor calde reuniuni casnice pline de culoare. Se schimbă cadouri care păstrează toate un anumit caracter : brazi miniatură, cozonaci și prăjituri de casă, sfeșnice frumos lucrate, suporturi de tacâmuri etc. .În tot restul Europei și în tot cuprinsul anului nu se fac atâtea cadouri câte se fac în preajma „Weinacht”-ului în Germania. De altfel, „Pomul de iarnă” și „Moș Crăciun” ne vin de acolo.

Ca și varianta modernă a obiceiului ciocnitul paharelor care în Germania se însoțește de tradiționalul „prosit”. Se ciocnește la cele mai festive mese ceremonioase ca și la cea mai umilă ocazie., „prosit” căpătând în consecință toate valorile posibile de la „Respectuos am onoarea a vă ura succes!” până la (aproape) „Hai noroc!” .

Italia

O anume ostentație caracterizează „codul” italian. Uzanțele sunt, în general, apropiate de cele de la noi, dar cu un plus de exuberanță meridională. Între prieteni sau cunoștințe apropiate nu încap prea multe „formalități”. Relațiile sunt mult mai directe în acest caz, mai afabile și mai ... zgomotoase. În general „codul” (care e, ca în toate țările, ceva mai reținut în ceea ce privește manifestările publice) nu poate face mare lucru în fața realităților străzii italiene, care păstrează o tentă noerealistă. Se vorbește mult și tare.

„Codul” italian cuprinde un capitol ciudat privitor la „titluri”. Există foarte mulți „comendatore” și „cavaliere” care sunt numiți ca atare în orice împrejurare. Titlurile nobiliare sunt foarte ... înflorate. Se face abuz de superlative „Serenissime” , „Excelentissime” etc. . Fiecare categorie profesională are propriile ei titluri, exprimând diferențieri și nuanțe, de neânțeles pentru un străin. Un mare avocat este, evident, „Ilustre Maestro” (în scris ca și în vorbire curentă) . Dar un avocat mai puțin cunoscut este „Illustrissime Maestro” .

Anglia

„Politețea străzii” este riguros respectată în Anglia. Cel mai „simplu” om își face un titlu de glorie din a ceda în „bus” locul său unei femei. Întâietatea care se acordă femeii și oamenilor în vârstă e o chestiune de „reflex” în toate împrejurările.

În schimb, întotdeauna femeia este cea care salută pe bărbat. Orice englez binecrescut știe că trebuie să se abțină de la manifestări în acest domeniu atâta timp cât femeia nu i-a făcut onoarea de a-i remarca prezența și nu a permis, în mod clar și fără echivoc, să fie recunoscută.

„Shake-hand”-ul, datul mâinii, nu se practică și este chiar privit cu suspiciune ca un obicei „continental”, lipsit de orice logică. A nu te descoperi salutând, chiar atunci când e vorba de o femeie, este întru totul admis și nu constituie în nici un caz o „impolitețe”.

O englezoaică poate câteodată „da mâna”, ca un semn cu totul deosebit de prietenie sau bunăvoință. Dar ea nu va face acest gest niciodată atunci când e vorba de un bărbat care îi este abia prezentat. În nici o împrejurare nu se sărută mâna unei femei.

Formula de prezentare sună: „Have you met Mr. X... ?” („L-ați întâlnit pe Mrs. X?”) Un englez politicos nu spune niciodată „nu”. Formulele de negație fac hazul „continentalilor”. Se spune „Mi-e teamă că nu („I` afraid ...”) , „Sunt speriat la gândul că ...” , „Îmi pare rău că” .

Dialog: „Soțul dumneavoastră e acasă?”

„Mi-e teamă că a plecat” . („I`m afraid he`s out.”) .

Titlurile tradiționale sunt păstrate cu strictețe și un întreg protocol prevede pe cel indicat pentru fiecare caz și funcție. O scrisoare adresată reginei începe cu titulatura simplă „Madame” (Doamnă). Mister Smith nu se va simți însă bine, dacă pe plic nu va citi titlul corect: Mr. Smith, Esq. (ceea ce vrea să spună „esquire”, practic: fără titlu nobiliar).

Politețea engleză este discretă , simplă și se mândrește a fi o politețe „de bun simț”, bazată pe „respectul firesc datorat omului”.

Una din legile ei de bază este „no personal remarks”: nu faceți observații personale. „Codul” englez vă recomandă, de exemplu, să nu utilizați niciodată propozițiunea „X este un idiot”. Spuneți corect: „X are un minunat simț al umorului”. Aceasta înseamnă că X nu pricepe, în general, nimic și, în consecință, râde când ceilalți nu râd.

Evident, în ceea ce privește „ținuta”, codul englez este categoric: umbrela face parte din „costumul”oricărui om civilizat. „Orice englez are o umbrelă pentru zile cu vreme frumoasă și un impermeabil pentru zilele când plouă.” .

O anume exagerare în menținerea conservatoare a costumului tradițional a provocat în ultimii ani o reacție violentă și toate „îndrăznelile” vestimentare pornesc acum spre continent din insula britanică.

Englezii continuă însă să rămână calmi, siguri de solida lor tradiție care a mai văzut și alte „îndrăzneli” de acest fel. „Nu numai Anglia este o insulă. Fiecare englez este insulă” , spunea Novalis. Pe frontonul porții lui New College de la Oxford continuă să troneze inscripția: „Manners maketh Man!” (Manierele fac pe om) .

Spania

Politețea spaniolă este încă puternic influențată de vechea politețe franceză, păstrând însă și mai vechi tradiții arabe. În ultima vreme se fac simțite unele „împrumuturi” anglo-saxone. Spre deosebire de italianul politicos, care rămâne un sudic expansiv, spaniolul „binecrescut” are morgă, afișează o politețe rece și distantă. Puternice rămășițe feudale imprimă „codului” două caracteristici: marea atenție acordată titlurilor protocolare și respectarea destul de strictă a unor tradiții locale, care variază sensibil de la provincie la provincie.

Există o reglementare protocolară și deci multă rigiditate, în destul de multele ceremonii și ceremonialuri, care caracterizează viața socială spaniolă. Ele se referă la costum (prescris cu precizie), la atitudinea cuvenită, la formulele de utilizat etc. .Totul, evident, îndeplinit cu cea mai deplină seriozitate.

Se cunoaște marele rol pe care îl joacă în viața spaniolului „honor”, onoarea. Reflectându-l conștiincios, „codul” are un vast capitol de prevederi care fac apel la el sau tind să apere „onoarea” de orice atentat posibil îndreptat împotriva ei. Este un capitol mai degrabă sumbru.

În aceste limite spaniolul este curtenitor (de o curtenie care nouă ne pare ușor învechită), atent, plin de bunăvoință. Ca și în Franța el își deschide însă cu greu casa unui străin.

Statele Unite

Născut relativ recent din amestecul a nenumărate tradiții locale, împrumutate de la coloniști proveniți din zeci de țări , „codul de politețe” american apare europenilor ca o „colecție de barbarisme” (Daninos). Un cineast francez a realizat un film de lung metraj numai pe ideea „America insolită”, subliniind mereu „ciudățeniile” pe care Statele Unite le oferă la fiecare pas. E desigur greu să găsești trăsături de unire între Sudul „aristocrat” și conservator și cartierele populare ale marilor orașe din Nord și e, deci, imposibil să generalizezi fără să greșești.

Iată însă o listă de păcate pe care, fără nici o excepție, toate „codurile” bătrânei Europe le condamnă ca pe niște erezii născute din grosolănie.

1. Americanii stau cu picioarele pe masă și mania lor pentru poziții „relax” duce la situații imposibile în toate localurile publice din S.U.A. .

2. Americanii mestecă tot timpul „chewing-gum”, iar unii dintre ei și-l pun cochet după ureche pentru a-l putea „relua”, totul săvârșindu-se cu aerul cel mai normal cu putință.

3. Americanii fluieră în timpul spectacolelor, pentru a-și manifesta entuziasmul.

4. Americanii mănâncă îngrozitor, sorbind cu zgomot, mestecând vizibil cu gura deschisă, suflând în lingură și înghițindu-i conținutul lateral (în Europa, semn de nepolitețe).

5. Americanii se îmbracă fără eleganță, țipător, ostentativ.

6. Americanii strâng mâna și o zguduie violent, își manifestă bucuria unei întâlniri dând ghionți și lovituri peste umăr etc. .

Toate acestea sunt adevărate. E tot atât de adevărat că în S.U.A. se manifestă un curent puternic care „importă” acum manierele europene. Politețea americană rămâne o politețe simplă și mai directă, cel puțin în aspectele ei exterioare. Puternic influențată de ipocrizia puritană ea este foarte intolerantă în toate sectoarele în care se întâlnește cu morala. Relațiileîntre fete și băieți ca și relațiile dintre generații suferă cel mai mult din această cauză, marcate în exteriorizare de rigori nefirești și care , în realitate, nu sunt respectate. Un anume „democratism” de paradă dă și el, în alte domenii, impuls ipocriziei.

Moda este „confecționată” de o subtilă și eficientă tehnică a reclamei, care mizează pe dorința americanului simplu de a fi „în rând cu ceilalți” și încearcă să înlăture orice complex de inferioritate, posibil în comparație cu alte țări. Majoritatea americanilor sunt mulțumiți cu uzanțele lor, în cadrul cărora rămân ospitalieri, binevoitori și mai „deschiși” decât mulți din cei care respectă riguros anumite „coduri” europene.

Rusia

Rușii sunt în general ospitalieri, „bucuroși de oaspeți”. „În oraș” invitațiile se fac întotdeauna la prânz, pentru că restaurantele închid relativ devreme. „Acasă” se invită totdeauna seara, prilej de discuții lungi însoțite de „gustarea” rusească (foarte bogată și grea) și de tradiționala vodkă. Vodka se bea numai „sec”, iar vinul este o băutură relativ „rară”. Se ciocnește și se rostesc „toasturi” (se ridică un toast). Obiceiul cere ca în asemenea ocazii să se bea până „la fund”.

În ultima vreme se bucurau de mare succes, în rândurile tineretului, un fel de baruri de zi („Kafe”). Combinațiile propuse pot părea ciudate ca, de exemplu „înghețată cu șampanie”. Înghețata, care e una din specialitățile acestor baruri, este însă excelentă.

În toate cazurile, gazdele manifestă o excesivă grijă pentru veselă. În orice restaurant sau bar, „tacâmul” este complet (farfurii și pahare) și deosebit de aspectuos (într-o notă tradițională). Este aproape o lipsă de politețe să nu vizitezi ”bufetul” unui teatru sau cinematograf, care e adesea un adevărat restaurant.

Nu se sărută în general mâna femeilor, cu excepția unor întâlniri cu caracter familiar intim, unde, fără obligații, obiceiul mai este practicat. Dar o despărțire sau o revedere între bărbați este totdeauna un prilej de îmbrățișări călduroase.

Pe stradă, în tramvaie sau troleibuze, în metro, există o constantă grijă pentru politețe, care se traduce rusește cu intraductibilul „kulturno”. Totul poate fi „kulturno” sau „nekulturno” adică de fapt făcut cuviincios sau nu. În sfera lui „kulturno” intră și prevederi de simplă educație cetățenească, și un om, care acționează ca atare, nu va arunca biletul de tramvai decât în coș, va respecta rândul când urcă în troleibuz și va ceda locul unui om mai în vârstă. În această foarte largă noțiune își face loc și puțină galanterie manifestată, de exemplu, în „prioritatea” acordată femeii într-o mulțime de împrejurări.

Uzanțele sunt mult mai îngăduitoare decât la noi în ceea ce privește costumul sau rochia „de seară”, care nu sunt obligatorii decât în relații strict protocolare.

Țările nordice

Aparent, nordicii au o politețe rezervată și chiar rece, cu împrumuturi (exterioare) germane și engleze. Se salută reținut și rigid, fără urmă de familiaritate. Atunci când se prezintă, bărbații dau mâna izbind, militărește, tocurile, cu zgomot. O fată „binecrescută”, în aceeași împrejurare, face „reverență”, chiar pe stradă. În nici o împrejurare nu se sărută mâna femeilor și acest gest curtenitor făcut pe stradă la Stockholm sau Helsinki de un bărbat brunet (deci italian român sau francez) provoacă curiozitate pe o rază de un kilometru.

Viața orașului este modestă. Restaurantele se închid foarte devreme (cu rare excepții pe la orele 7-8 seara). Pe străzi și în localuri tăcerea este izbitoare: oamenii vorbesc puțin și încet. Un străin va fi însă invitat cu destulă ușurință acasă. Aici străinul are nu un singur prilej de uimire. Raporturile dintre copii și părinți sunt ciudate, un amestec de politețe excesivă și de camaraderie sportivă. Sunt ciudate orele la care se mănâncă (masa principală și prima „masă” din zi la ora 16,30). E foarte ciudat meniul compus din „sandwich”-uri și un fel de mâncare cu puțină carne și foarte puțină pâine lângă care se ciocnește cu ... lapte („Prosit” german devine în suedeză „Skal”) .

Politețea cere să duci flori și să mulțumești după-masă: „Tak for matters” (Mulțumesc pentru mâncare). La primul prilej se repetă mulțumirile cu fomula : „Tak for sist” (Vă mulțumesc pentru data trecută). Se răspunde ca într-un ritual, cu „Sell tak” (Mulțumesc asemenea). Aceeași gingașă atenție se traduce în fomule de politețe utilizate chiar între îndrăgostiți. E ciudat că obiceiul se respectă, adeseori, chiar în mediile cele mai neconformiste ale turbulentului tineret suedez. La despărțire tânărul spune: „Tak for i dag” sau „Tag for i aften” (Mulțumesc pentru această zi ” sau „pentru această seară”) .

Ceremoniile de familie respectă vechi tradiții și se desfășoară într-o atmosferă călduroasă și casnică, mai idilic chiar decât în Germania. Festivități deosebite prilejuiește în toată Scandinavia noaptea solstițiului de vară, cea mai scurtă noapte din an, și „sărbătoarea racilor” care marchează deschiderea pescuitului acestor crustacee, deosebit de prețuite. Se vând raci, fețe de mese având ca motive decorative raci roșii, lumânări în formă de raci, raci de carton și raci de plastic ; pe străzi, în ghirlande roșii, atârnă ca podoabe raci de țiplă iar restaurantele afișează uriași raci – reclamă. „Sărbătoarea racilor” este. Desigur, marcată de consumul unei cantități uluitoare de raci.

Din „codurile de politețe” ale altor popoare

Niciun comentariu: