Unul din primele motive care l-au silit pe om să se îmbrace ar fi – se pare – prozaic şi, probabil că prima „haină” a fost o blană de animal pusă pe spate, locul cel mai sensibil la frig. Dar să fi avut haina numai rolul de scut împotriva intemperiilor? Nu ştim nimic precis despre cele mai îndepărtate vremuri în care omul a simţit nevoia să se îmbrace nu numai „cald”, ci şi „frumos”. Era oare „frumosul” în acest domeniu, derivat din „ruşine”, din tabu-urile tribale, din magie? S-ar putea. Primele urme de fard şi de podoabă sunt în orice caz legate de practici magic-religioase. Semnificaţia culorilor în acele îndepărtate începuturi e şi ea extra-estetică. Roşul, de pildă, se confunda cu sângele, cu misterele morţii (la popoarele din bazinul mediteranean roşul, obţinut din purpură, era culoarea regală şi magică; în idiomurile multor popoare vechi „roşu” însemna şi „frumos” etc.).
Dar oare natura însăşi admite numai utilul? „Toaletele” păsărilor şi animalelor n-ar fi putut fi punctul de pornire al „modei”? Mai ales că intime legături de rudenie legau în acel timp pe oameni de animalele-totemuri. Pieile Roşii, întru totul asemenea „primitivilor” europeni erau „fii ai Cor
bului”, „ai Vulturului”, „ai Bizonului” sau „Ursului” (cu aceleaşi semnificaţii dincolo şi dincoace de „Atlantida”). Fără a lămuri „de ce”, trebuie să admitem că pe lângă necesitatea imediată şi fizică, moda răspunde şi unei necesităţi într-un înţeles mai larg, câteodată mai capricios legată, dacă nu chiar aparent fără legătură cu condiţiile materiale ale existenţei noastre.
Doar aparent fără legătură. Căci iată exemplul colorat al unei alte epoci. Al epocii romantismului, care a inventat noţiunile de bază ale umanismului modern. Romanticii erau „indivizi” cu „geniu”, căutaţi de „inspiraţie” pentru că aveau „talent”, neapărat „original” şi care „neînţeleşi”, pentru că înţelegeau – superiori – totul, erau „melancolici” şi „sentimentali”, „sensibili” şi „frământaţi”, iubitori ai „libertăţii” şi duşmani ai oricărei „oprimări” sau „înstrăinări”, primii oameni care au înţeles „modern” timpul şi istoria. De altfel toate cuvintele puse între ghilimele în pasajul de mai sus sunt, în înţelesul lor de astăzi, o „invenţie” romantică. Iar Musset scria în 1836: „Veacul nostru nu are deloc forme… . Am fost ai tuturor timpurilor, în afară de ai timpului nostru…”).
Veacul lui Musset a trecut de mult şi, pentru noi el are o strălucire cu totul deosebită. Acolo unde poetul vedea o totală lipsă de „forme”, noi admirăm secolul care a realizat (poate) unul din cele mai perfect definite stiluri. Vorbim astăzi despre o „modă romantică” ca despre reflectarea unei largi mişcări de idei, care a fixat un „gust” specific, cu tendinţe comune evidente în toate sectoarele vieţii. În modă, pe continent, apare „anglomania” urmând îndeaproape admiraţia faţă de Shakespeare redescoperit şi faţă de preromanticii englezi. Se poartă turbane şi şaluri, „a la Misolonghi”, pentru că toată lumea e preocupată de lupta grecilor contra jugului turcesc. „Hernani”declanşează moda spaniolă, cu voaluri, mantile şi evantaiuri. „Originalitatea” – derivată din afirmarea individului care, în ipostaza lui sublimă, e „geniu” – ca şi „inspiraţia” sunt noţiuni la modă. O notă de „originalitate”, de „ciudăţenie”, de „straniu” e necesară inspiraţiei. Balzac lucrează purtând o rasă de călugăr benedictin. Musset îmbracă pantaloni de caşmir roşu şi un halat de mătase verde. George Sand poartă costume bărbăteşti cu pantaloni de caşmir roşu (şi ea), cu o bonetă grecească şi fumează ca spaniolii „cigarillo”. Costumul bărbătesc e foarte colorat şi destul de excentric. „Consumul de veste este înspăimântător” – notează un contemporan. Într-adevăr, aflăm din facturile păstrate până azi că Lamartine îşi comanda dintr-o dată o duzină, toate roşu portocaliu Balzac îşi cumpăra într-o lună 31 (treizeci şi una) şi toate diferit colorate. Tinerii eleganţi sunt numiţi „mănuşi galbene”, pentru că poartă realmente mănuşi de culoarea cea mai galbenă. Pantalonii se fac în culori deschise, adeseori roz şi niciodată de culoarea redingotei care este albastră, verde sau cafenie. Eşarfele, „cravatele” epocii, sunt şi ele foarte colorate. Culorile la modă poartă nume noi. Există una „crepuscul marin”; una „vis de mai”; o alta „melancolie italiană”. Ţesăturile se numesc „Mefisto” , „Burnus algerian”, „Sal de Belgal”. „Exotismele” veneau din ţările în acea vreme subjugate şi care luptau pentru libertate, alături de care erau toate simpatiile timpului. Se dansa „mazurca” şi „poloneza”, se purta „tocă albaneză”, „vestă elină”, un fel de cingătoare numită „eşarfa valahă”, iar câteva alte accesorii de toaletă erau „moldaves” (moldoveneşti).
Musset se plânge că epoca „nu are forme”. Dar cum să nu recunoaştem în amănuntele vestimentare epoca lui Delacroix şi Chopin, a lui Liszt şi Alecsandri, a lui Baudelaire şi Alexandre Dumas? Nu e oare moda romantică oglindirea exactă a aspiraţiilor şi preocupărilor epocii, a grijilor şi viselor ei? Şi nu întovărăşeşte ea, pentru totdeauna cu romantică fidelitate, imaginea pe care o păstrăm despre autorul „Florilor răului” sau despre constructorul „Comediei umane”?
Toţi erau preocupaţi de „ţinută”, toţi încercau să-şi definească în felul acesta, cât mai complet, „personalitatea”. Balzac scrie zeci de pagini despre modă, răspândite prin toate romanele lui în descrierea detaliată a eroilor. La el moda e evident balzaciană şi el crede că: „Bruta se acoperă, bogatul sau prostul se împodobesc, iar omul elegant se îmbracă”. În altă parte observă că „eleganţa făcută este faţă de adevărata eleganţă ceea ce este peruca faţă de părul natural”.
Pentru Baudelaire, personificarea eleganţei este „dandy”-ul de sugestie anglomană. Binenţeles că e din nou vorba, mai mult decât despre modă, de o concepţie. „Dandysmul”, spune Baudelaire, nu înseamnă, aşa cum de altfel cred o mulţime de oameni, chiar dintre cei mai rezonabili, gustul nemăsurat pentru „toaletă” şi eleganţă materială. Aceste lucruri sunt pentru perfectul dandy doar un simbol de superioritate „aristocratică” a spiritului său. El aspiră în primul rând la distincţie. Din acest punc de vedere, perfecţia „toaletei” e dată mai ales de simplitatea absolută (e vorba de „simplitate” aşa cum o concepea epoca, evident) care este cel mai bun fel de a te „distinge”. „Dandy”-ul simte înainte de orice nevoia de „a-şi face o originalitate”, circumscrisă limitelor exterioare ale convenienţelor. El oficiază un fel de cult al propriei demnităţi care supravieţuieşte tuturor împrejurărilor vieţii, „chiar şi faţă de ceea ce numim iluzii”. „Aceşti oameni” se numesc „rafinaţi”, „frumoşi”, „lei” sau „dandy”, dar cu toţii au o origine comună: ei sunt revoltaţi, reprezentanţii a ceea ce este mai bun în orgoliul uman, ai nevoii „rare în zilele noastre” de a lupta împotriva trivialităţii şi de a o învinge. „Dandysmul”, conchide Baudelaire, este ultima izbucnire de eroism a epocilor de tranziţie, de decadenţă.
Pe bună dreptate observa un comentator, idealul „modei” romantice se transformă sub pana lui Baudelaire într-un autoportret. „Dandy”-ul este proiecţia ideală a lui Baudelaire însuşi, a unui Baudelaire fericit.
