În această pagină sunt analizate unele elemente materiale care participă la crearea imaginii şi a universului filmic, aşa cum apar acestea pe ecran.
Se spune că repectivele elemete sunt nespecifice pentru că ele nu aparţin propriu-zis artei cinematografice.
********
Costumele fac parte, în aceeaşi măsură ca şi iluminatul sau dialogurile, din arsenalul mijloacelor filmice de expresie. Folosirea lor de către cinematograf nu este fundamental deosebită de aceea din teatru, cu toate că ele sunt în general mai realiste şi mai puţin simbolice pe ecran decât pe scenă, datorită vocaţiei însăşi a celei de-a şaptea arte.
„Într-un film, scrie Lotte Eisner,
costumul nu este niciodată un element artistic izolat. Trebuie să-l luăm în consideraţie prin raportare la un anume stil al regiei, căruia poate să-i mărească sau să-i diminueze efectul. El se va detaşa pe fondul diferitelor decoruri pentru a pune în valoare gesturile şi atitudinile personajelor, conform ţinutei şi expresiei acestora. El îşi va împrima nota specifică prin armonie sau prin contast, în gruparea actorilorşi în ansamblul unui plan. În sfârşit, prin intermediul unei iluminări sau a alteia, va putea fi modelat, pus în valoare, reliefat de lumină sau eclipsat de umbre.” Claude Autant-Lara, care a fost desenator de costume înainte de a deveni regizor, notează că
„în cinematograf, creatorul de costume trebuie să îmbrace caractere”, iar Jacques Manuel scrie, la rândul său : „Orice îmbrăcăminte devine pe ecran costum, pentru că, depersonalizând actorul, caracterizează «eroul»… . Dacă vrem să socotim cinematograful drept un ochi indiscret care dă târcoale omului, prinzându-i atitudinile, gesturile, emoţiile, trebuie să admitem că veşmântul este acela care se află cel mai aproape de individ, cel care, împrumutându-i forma, îl înfrumuseţează sau, dimpotrivă, îl individualizează şi îi confirmă personalitatea.”
Se pot defini trei tipuri de
costume de cinema :
1.
Realiste : conforme adică realităţii istorice, cel puţin în filmele unde creatorul de costume se referă la documente de epocă şi face ca grija pentru exactitate să treacă înaintea pretenţiilor vestimentare ale vedetelor. Să cităm, ca exemplu de reconstituire scrupuloasă,
La Kermesse héroïque (Chermeza eroică ⁄ Nevestele şirete).
2.
Para-realiste : adică realizatorul costumelor s-a inspirat din moda epocii, dar procedând la o stilizare ; exemple :
Die Niebelungen (Nibelungii), La Passion de Jeanne d’Arc (Patimile Ioanei D’Arc),Ivan Groznâi (Ivan cel Groaznic), Det Sjunde Inseglet (A şaptea pecete), Vredens Dag ⁄ Dies Irae (Ziua mâniei). Grija pentru stil şi pentru frumuseţe o învinge pe cea pentru exactitate pur şi simplu ; costumele au atunci o eleganţă în afara timpului :
Romeo and Juliet (Romeo şi Julieta) de Cokor, Othello de Welles, Shichinin no Samurai (Cei şapte samurai), Marguerite de la nuit (Margareta nopţii).
3.
Simbolice : adică exactitatea istorică nu prezintă importanţă, iar costumul are înainte de toate sarcina de a traduce în mod simbolic caractere, tipuri sociale, sau stări sufleteşti ; ne gândim la versul lui Victor Hugo :
„Vétu de probité, candide et de lin blanc.”
Iată, de exemplu, severele uniforme de sclavi ale muncitorilor din
Metropolis, zdrenţele pitoreşti ale cerşetorilor din
Die Dreigroschenoper (Opera de trei parale), albul plin de cruzime al uniformelor bogate ale cavalerilor teutoni din
Alexandr Nevski.
Iată costumul impecabil al lui Max Linder, „bulevardist” elegant şi înstărit, bulendrele decolorate şi jalnice ale lui Charlot – paria mereu prigonit, înzorzonarea ameţitoare şi sugestivă a vampei :
Îngerul albastru, Gilda.
Câteodată costumul joacă în acţiune un rol de-a dreptul simbolic, cum e cazul uniformei strălucitoare a portarului din
Ultimul dintre oameni, ce i-a fost luată după concediere, dar pe care va merge s-o fure într-o seară, ca să asiste, apoi, în toată măreţia, la nunta fiicei lui ; sau mantaua pentru care trăieşte şi moare, fără să fi avut timpul să se bucure de ea, nenorocitul funcţioanar din filmul lui Lattuada, după Gogol. În sfârşit, de câţiva ani, datorită culorii, pictorul de costume poate crea efecte psihologice foarte semnificative, dintre care unul ne este descris de AnneSouriau : e vorba despre evoluţia sentimentală a personajului Marian
(The Adventures of Robin Hood – Aventurile lui Robin Hood), care, făcând parte mai întâi din tabăra lui Ginsbourne, şi îmbrăcată, ca şi acesta, în roşu, se apropie încetul cu încetul de Robin şi, printr-un fel de mimetist vestimentar, va sfârşi prin a se îmbrăca, asemenea popularului erou, în tonuri deschise, în care predomină verdele.
Marcel Martin
„Limbajul cinematografic”
Ed. Meridiane, Bucureşti, 1981
